Sardigna ìsula sacra.

Sardigna ìsula sacra.

Pro sèculos s’archeologia ufitziale at descritu sos nuraghes comente fortalesas, sìmbulu de unu pòpulu gherradore semper in batàllia intre sas diferentes tribùs. Epuru sos antigos no ant mai faeddadu de sa Sardigna comente de un’ìsula fortificada.

In L’isola sacra, editziones Condaghes, 2012, Augusto Mulas, otieresu laureadu in lìteras clàssicas a indiritzu archeològicu, analizat custa e àteras chistiones e ponet in discussione sa teoria dominante proponende ateruna ispricatzione, crara giai in su tìtulu de su libru.

Pro cumintzare su 70% de sas biddas nuràgicas, pagu prus a mancu, non teniat unu nuraghe. E duncas custos insediamentos umanos diant èssere abarrados sena de difesa dae sos inimigos, si custa fiat sa funtzione de sos monumentos megalìticos.

In prus ddo’at nuraghes, intre custos unu de sos prus connotos, su Santu Antine de Turalva, chi s’agatant in logu paris, e no in unu montigru, fatu, custu puru, chi non torrat cun s’ipòtesi de un’usu militare.

Est curiosu, annotat s’autore, chi un’archeòlogu de professione, su prus connotu intre sos sardos, Giuanni Lilliu, apat semper crèidu a s’impreu polìticu-militare de su monumentu sìmbolu de sa Sardigna, e siat istadu imbetzes unu linguista, Massimo Pittau, a ipotizare sa funtzione sacrale de sos nuraghes, in La Sardegna nuragica, essidu in su 1977.

In favore de custa teoria bastat a cunsiderare chi sos nuraghes sunt prenos de repertos cultuales. In ie sos satzerdotes sacrificaiant animales e brusiaiant ògios profumados, sos fideles lassaiant istatueddas e brunzitos votivos.

In prus sa Sardigna fiat numenada finas in s’oriente pro sos bàngios termales e pro su fenòmenu de s’incubatzione a iscopu curativu. Difatis si creiat chi in Sardigna fiat interradu, cun su corpu incorrotu, calicunu de sos tespìades, fìgios de Ercole e pròpiu pro sanare dae sos males ddoe fiat chi beniat a Sardigna in un’ispètzia de pellegrinàgiu.

A cunfirma de sa tesi chi cheret un’usu sacru de sos nuraghes, Mulas mèntuat finas a autores antigos, massimamente gregos, chi cando faeddant de sa Sardigna faghent semper riferimentu a sa chistione religiosu e no a cudda bèllica.

Giai Esìodu, in sa Teogonia, narat de

… cuddos, a tesu meda, in mesu de ìsulas sacras

regnaiant subra totu sos Tirrenos famados.

Cunsideradu, argumentat Mulas, chi Esìodu est bìvidu in su de oto sèculos a.C.,  cando sos chi a su sòlitu sunt identificados cun sos Tirrenos, est a nàrrere sos Etruscos, non fiant galu lòmpidos a su zenith de sa tziviltade issoro, Tirrenos cheret riferidu a sos sardos, ca a unu pòpulu prus antigu ebbia e connotu dae totus si podiat riferire s’istòricu.

Istrabone puru contat chi in antis de sos Iolaos in s’ìsula ddoe fiant sos Tirrenos, est a nàrrere su pòpulu de sas turres. Turres particulares però, chi, in sa proposta de Augusto Mulas, fiant fatas pro èssere non domos de gherra ma domos de preghiera.

(gianni muroni)

Leave a comment

Send a Comment

S'indiritzu email tuo no at a èssere publicadu. Is campos pedidos sunt signados *