de Giuseppe Corronca
A pustis de sa morte de Hegel (1831), si formant duas currentes de su pensu hegelianu; s’una rapresentada dae sos “hegelianos betzos” cramada fintzas “dereta hegeliana” e s’àtera rapresentada dae sos “hegelianos giòvanos” cramada “manca hegeliana”. Sa dereta si configurat comente una “iscolàstica de s’hegelismu”, chi at comente punna sa giustificatzione ratzionale de sas credèntzias religiosas. Sos esponentes prus de importu de custa positzione sunt Karl Friedrich Göschel (1781-1861), Kasimir Conradi (1784-1849) e Georg Andreas Gabler (1786-1853).
Sa manca, imbetzes, sustenit sa incontziliabilidade intre dogma e veridade ispeculativa e faghet de sa filosofia una aina de cuntestatzione ratzionale de sa religione.
Sa dereta sustenit s’identidade ontològica intre realidade e resone; sa manca sustenit chi non totu su chi esistit est de fatu ratzionale e cuntzepit sa filosofia comente crìtica de s’esistente. Esponentes de sa manca hegeliana sunt David Friedrich Strauss (1808-1874), Bruno Bauer (1809-1882) e Arnold Ruge (1802-1880).
Sa figura majore de sa manca hegeliana est su tedescu Ludwig Feuerbach (1804-1872). Issu impreat su pensu de Hegel comente aina de cuntestatzione ratzionale de sa religione e est cunsideradu su fundadore de s’ateismu filosòficu de s’Otighentos. S’ateismu, pro issu, no est petzi unu atu de onestade filosòfica, ma fintzas unu dovere morale.
Sa filosofia sua est una crìtica radicale de sa manera idealìsticu-religiosa de si raportare a su mundu e presentat s’òmine e sa realidade in sa cuncretesa issoro. Su cumentzu de sa filosofia no est Deus o s’Assolutu, ma est su finidu, su determinadu e su reale. No est duncas Deus chi at creadu s’òmine ma est s’òmine chi at creadu Deus: «su mistèriu de sa teologia est duncas s’antropologia». Su còmpitu de sa filosofia bera no est cussu de pònnere su finidu in s’infinidu (resòlvere s’òmine in Deus), ma de pònnere s’infinidu in su finidu (resòlvere Deus in s’òmine). Sa religione est cunsiderada dae Feuerbach s’infàntzia de s’umanidade e costituit una forma de alienatzione, est a nàrrere unu istadu patològicu in ue s’òmine partzinde-si, proietat a fora de issu matessi una potèntzia superiore (Deus) a sa cale si sutamitit. In s’òpera sua de fundamentu, intitulada Das Wesen des Christentums (S’essèntzia de su Cristianèsimu), Feuerbach iscriet chi «Totus sas cualificatziones de s’èssere divinu sunt cualificatziones de s’èssere umanu».
Feuerbach crìticat s’Idea o Ispìritu de Hegel chi est una astratzione alienante. S’ùrtima filosofia de Feuerbach est un umanismu naturalìsticu chi lompet a unu filantropismu. Umanismu, ca s’òmine est ogetu e fine de su discursu filosòficu; naturalìsticu, ca sa Natura est sa realidade primària dae sa cale dipendent totus sas cosas. Sa frase sua prus nòdida est «S’òmine est su chi màndigat». Cun custas paràulas Feuerbach cheret nàrrere chi si si cherent megiorare sas cunditziones ispirituales de unu pòpulu, bisòngiat in antis de totu megiorare sas conditziones suas materiales. Dae custas paràulas si podet bìdere s’amore mannu pro s’umanidade de Feuerbach, chi resolvet sa filosofia sua in una forma de filantropia, colende dae s’amore pro Deus a s’amore pro s’òmine, dae sa fide in Deus a sa fide in s’òmine, dae sa trascendèntzia a s’immanèntzia.
Leave a comment