Limba Sarda Comuna: grafia "italiana" e critèrios de rapresentatzione (7)

Cun sos sinnos gràficos impreados pro sa rapresentatzione de is sonos de sa Limba Sarda Comuna s’est preferidu a nche colare unas cantas de is propostas ortogràficas antepostas, in particulare cuddas chi si referint a àteras limbas (latinu, catalanu, ispagnolu) chi ant fatu, cando non cando, de modellu a is iscritores nostros e imbetzes a atzetare, totu is bortas chi cumbenit, solutziones prus serentes a is avesos nostros, comente sunt, oe, cuddos de s’italianu. S’est dèpidu fàghere unu “discursu” pragmàticu e realìsticu sende chi, est beru puru, chi in su mundu de sas minorias linguìsticas, cada limba de minoria, pro sèberos e sedatzos, depet a òbligu fàghere riferimentu a una limba de majoria chi l’est subra. Custu non pro una chistione de assogetamentu, ma ca un’influèntzia est naturale, est in sas cosas normales.

S’est, pro cussu etotu, apretziadu prus oportunu a adotare solutziones caraterìsticas de is limbas neolatinas chi si cunformant a sa traditzione ortogràfica italiana, comente sunt, in rumenu e in àteras limbas, is solutziones “che, chi; ghe, ghi” (es. chentu, chima; gherra, ghisa) prus chi non cuddas impreadas dae is limbas neolatinas “otzidentales”, es. is currispondentes “que, qui; gue, gui”, comunas a ispagnolu, catalanu, portughesu, galitzianu, frantzesu, otzitanu. Mancu una de custas limbas si sentit minimada ca impreat solutziones ortogràficas sìmiles a àteras limbas. Gasi puru, s’est apretziadu netzessàriu a fuire dae tentatziones antistòricas e diferentzialistas, sena pratichesa, comente a s’impreu de grafemas chi est difìtzile chi bèngiant populares, is cales diant èssere “ka, ke, ki, ko, ku” in logu de “ca, che, chi, co, cu”. S’impreu de su K, in sos annos 70, at rapresentadu finas una forma de protesta polìtica serente a sa limba de sos bascos rivolutzionàrios o a comente si iscriant tzertos nùmenes d e polìticos (Kossiga, pro esempru).

Su fatu de impreare su K o su DH, o àteros sinnos gràficos diferentzializados meda dae s’italianu, podent dare unu prètziu “esòticu” a sa limba sarda, ma nde tenimus a beru bisòngiu? Forsis nono ca sa limba nostra imbetzes at bisòngiu de normalidade. Sa K o su Dh est beru chi istèsiant sa bisura de sa limba dae s’italianu e li dant un’identidade diferente e cunflitiva cun sa limba ufitziale de s’Itàlia e de sa Sardigna, ma est a beru importante? O custa identidade imbetzes “istorchet” sa limba sarda finas a unu folclorismu e a unu identitarismu petzi aparente, ma non reale? E no est chi est imbetzes pròpriu su “grottesco” chi depimus trantzire?

S’est, pro su restu, propostu de si nche iscostiare dae sas traditziones gràficas italianas solu cando est prus cumbeniosa una solutzione alternativa, comente si otenit cun su de atzetare dae parte de totus su “z, tz” pro su sonu durche e tostadu pro mostrare s’opositzione intre sa zeta sonora e surda, o cun sa semplificatzione de argunas de is dòpias cunsonantes de s’italianu.