-de Giuseppe Corronca-
Immanuel Kant naschet a Königsberg in s’annu 1724 e morit in su 1804. Issu, in cunformidade a s’ispìritu de s’illuminismu, cheret fundare una filosofia crìtica chi dimustret sos lìmites de sa resone. In àteras paràulas, sa resone non podet barigare s’esperièntzia. Issu est su fundadore de su Crititzismu, un indiritzu filosòficu chi si ponet dimandas subra sa possibilidade, balididade e lìmites de sa resone. In su 1770 pùblicat una dissertazione intitulada De mundi sensibilis atque intelligibilis forma et principiis, in ue afrontat sos problemas de s’ispàtziu e de su tempus, chi sunt intuitziones puras e sas conditziones sugetivas e netzessàrias de sa mente de s’òmine: ispàtziu e tempus serbint a coordinare sos datos sensìbiles e benint in antis de ogni connoschèntzia sensìbile.
Kant distinghet intre fenòmenu e noùmenu. Su fenòmenu est sa connoschèntzia sensìbile chi pertzepit sas cosas comente parent; su noùmenu est sa connoschèntzia intelletuale chi pertzepit sas cosas comente sunt. In sa connoschèntzia sensìbile, bisòngiat distìnghere sa matèria (sensatzione), chi est unu elementu empìricu a posteriori, dae sa forma, chi est s’elementu ratzionale a priori chi òrdinat sa matèria sensìbile.
Sas tres òperas mannas de Kant sunt: Kritik der reinen Vernunft (Crìtica de sa resone pura, 1781), Kritik der praktischen Vernunft (Crìtica de sa resone pràtica, 1787), Kritik der Urteilskraft (Crìtica de su giudìtziu, 1790).
Sa Crìtica de sa resone pura si ocupat de gnoseologia e est una anàlisi crìtica de sos fundamentos de sa connoschèntzia. Kant distinghet intre giudìtzios analìticos a priori, pròpios de su ratzionalismu e giudìtzios sintèticos a posteriori, pròpios de s’empirismu. Sos primos giudìtzios sunt universales ma su predicadu non annanghet nudda a su chi est giai naradu in su sugetu. In sos segundos giudìtzios, su predicadu annanghet carchi cosa de prus a su sugetu ma non sunt universales. Sos printzìpios de s’iscièntzia depent èssere sintèticos e universales: custos sunt sos giudìtzios sintèticos a priori.
Comente Copèrnicu at fatu una rivolutzione in astronomia, Kant la faghet in gnoseologia. Si faeddat, a custu propòsitu, de “rivolutzione copernicana”. Kant, pro ispiegare s’iscièntzia, bortat su raportu intre sugetu e ogetu: non est sa mente chi si modellat in manera passiva subra sa realidade, ma est sa realidade chi si modellat subra sas formas a priori, pro mèdiu de sa cale la pertzepimus. Duncas no est su sugetu chi si modellat subra s’ogetu, ma est s’ogetu chi si modellat subra su sugetu (sugetivismu).
Sa Crìtica de sa resone pura si partzit in “dotrina de sos elementos” e “dotrina de su mètodu”. Sa dotrina de sos elementos si partzit in estètica trascendentale e lògica trascendentale.
S’estètica istùdiat sa sensibilidade e sas forma a priori de ispàtziu e tempus. Subra s’estètica si fundat sa matemàtica. Sa lògica si partzit in dialètica trascendentale, chi istudiat sa resone e sa ideas de ànima (psicologia ratzionale), mundu (cosmologia ratzionale) e Deus (teologia ratzionale); e in analìtica trascendentale, chi istudiat sas categorias, chi sunt cuntzetos puros de sa mente, chi rapresentant sas funtziones unidoras de s’intelletu. Sas categorias, in sensu aristotèlicu, sunt sos predicados primos chi cuntenent totus sos predicados possìbiles. Pro giustificare sa balididade e s’impreu de sas categorias, Kant si serbit de sa dedutzione trascendentale, chi faghet a bìere comente s’intelletu cunditzionat sa realidade fenomènica pro mèdiu de sas categorias. Su printzìpiu unidore de sa connoschèntzia, de su cale sunt funtziones sas categorias, est su «Deo penso», chi rapresentat su chi rendet possìbile s’ogetividade, e duncas s’universalidade e netzessidade, de sa connoschèntzia. De su «Deo penso», nois tenimus cussèntzia, ma non connoschèntzia.
Cun sa paràula “trascendentale”, non si ìndicat carchi cosa chi bàrigat s’esperièntzia, ma carchi cosa chi la pretzedit. Serbit a rèndere possìbile sa connoschèntzia in s’esperièntzia. Naradu cun sas paràulas de Kant: «cramo trascendentale ogni connoschèntzia chi si òcupet, in generale, non tantu de sos ogetos, cantu de su modu nostru de connòschere sos ogetos in sa mensura in sa cale custu depet èssere possìbile a priori».
In sa Crìtica de sa resone pràtica, Kant faeddat de su problema morale. Kant distinghet intre “màssimas” e “imperativos”. Sa màssima at una balia sugetiva, chi balet petzi pro chie la respetat. S’imperativu at una balia ogetiva, chi balet pro totus e si partzit in ipotèticu e categòricu. Sa fòrmula de su primu est <<si…depes>>. Pro esempru: «si cheres unu votu bellu, depes istudiare». S’imperativu categòricu, imbetzes, obedit a sa formula <<depes>>. Pro esempru: «depes istudiare!». In pagas paràulas, sa morale de Kant si podet sintetizare cun sa fòrmula: «faghe sas cosas in manera chi sa massima de sa voluntade tua potzat sèmper bàlere in su matessi tempus comente printzìpiu de una lege universale».
Sa morale de Kant est incunditzionada, ca non dipendet dae sas solletzitatziones contingentes de sa sensibilidade; est categòrica, ca est fundada subra s’imperativu categòricu chi at su caràtere de s’universalidade; est formale ca nos narat non ite depimus fàghere, ma comente depimus fàghere su chi faghimus; est autònoma, ca non chircat in fortzas chi sunt a fora de s’òmine e de sa resone sua su fundamentu de su dovere.
Sa “Crìtica de su giudìtziu” si cuntzentrat subra de su sentimentu. Pro Kant bi sunt duas genias de giudìtziu: “determinante” e “rifletente”. Su giudìtziu determinante est cussu chi determinat sos ogetos fenomènicos pro mèdiu de sas formas universales a priori (ispàtziu, tempus, dòighi categorias). Custu giudìtziu at una balia iscientìfica. Su giudìtziu rifletente est sentimentale e espressat unu bisòngiu de s’òmine.
Bi sunt duas genias de giudìtzios rifletentes: estèticu, chi pertocat sa bellesa e depet èssere universale, ca sa bellesa depet èssere cumpartzida dae totus; teleològicu, chi pertocat sas finalidades de sa natura. Si dae una banda Kant at una bisura mecanitzista de su mundu, fundada subra de sa categoria de càusa-efetu, dae s’àtera banda reconnoschet chi in sa mente de s’òmine, bi est unu bisòngiu de pensare in manera finalista e a chircare in sa natura sas causas finales.
Leave a comment