Tocat de lu nàrrere: sos prèmios Nobel non sunt pro fortza unu tzertificadu de calidade mundiale, ma unu sèberu de una giuria chi bivet in Isvètzia e chi at chircadu, in mesu a milli possibilidades, sa persone o sa punna de sustènnere. Onni annu si pesat cuntierra: tropu polìtica o tropu paga; chie connoschet su binchidore lu bantat, chie nono abarrat cun carchi duda. Su de importu però est de cumprèndere su pro ite de sos reconnoschimentos.
Ocannu su Nobel a sa meighina l’ant conchistadu chie at iscobertu una manera noa de fàghere sos vatzinos e sas curas. Katalin Karikó e Drew Weissman difatis sunt dae prus de trint’annos chi sunt istudiende una manera pro arressare sa reprodutzione de sas maladias chi benint dae sas tzèlulas, e fintzas de ispìnghere sas tzèllulas a produire a sa sola sas curas chi bisòngiant pro sanare. S’intuitzione fiat de impitare su mRNA, chi est s’àtzidu responsàbile de sa sìntesi protèica sighende su messàgiu cuntènnidu in su DNA, pro produire proteinas o anti-corpos. Però s’idea bella fiat difìtzile meda a la fraigare, e difatis sos duos istudiosos ant agatadu prus de un’istorbu in sos annos Noranta. In su 2005 sunt essidos a campu sos primos resurtos de esperimentos cun sos sòrighes chi ant promìtidu bene. A pustis sa manera noa l’ant impitada cun paga eficatzidade contra a sa MERS, una maladia a curtzu meda a su Covid. Ma petzi pro more de custu virus sa chirca at fatu unu brincu: in su 2020 dinari maicantu e un’apretu mundiale ant fatu barigare sas ùrtimas dificultades. Unu traste chi est serbidu comente base pro sos vatzinos anti-Covid noos.
Eris s’Academia de Isvètzia at decradu chi su prèmiu a sa literadura est andadu a Jon Fosse, unu drammaturgu norvegesu. Ma pro ite est de importu cust’autore? Fosse faghet teatru a sa manera clàssica: paràulas e istòrias. Non bi ponet vìdeos, coreografias o àteru. Su tema chi esplorat de prus est s’ausèntzia de sos babbos, una farta chi non faghet faeddare sas generatziones diferentes. Non b’at possibilidade de rebèllia e nemmancu de crèschida: petzi soledade. Su contu de una sotziedade chi non renesset prus a arresonare e pro cussu non bidet su benidore. No est in de badas, tando, chi est unu teatru de paràula, su de Fosse.
Oe ant intregadu su Nobel a sa paghe chi est andadu a Narges Mohammadi, un’ativista iraniana chi est proende a amparare sas fèminas de su Paisu suo e sustènnere sos deretos umanos. Sa giuria at seberadu de ammentare a su mundu ite est sutzedende in cussu logu. Mohammadi est in presone e at sofridu fintzas torturas. Est issa chi at denuntziadu s’impreu pèrpere de sos istupros chi su regime at fatu contra a sas presoneras arrestadas in sas ùrtimas manifestatziones pro sa morte de Mahsa Amini. Paret fatu a posta, ma est de custas dies sa noa chi sa politzia religiosa iraniana at ochidu un’àtera pitzinna de 16 annos, torra pro neghe de su mucadore postu male. Sa matessi politzia religiosa chi, comente aiat naradu su guvernu, depiat èssere iscontzada.
Gabriele Tanda
Leave a comment