-de Sarvadore Serra –
Sa rivista digitale “La Donna Sarda” tenet su mèritu de nos fàghere connòschere fèminas sardas chi ant agiuadu a creare s’imaginàriu colletivu nostru. Ma nos faghet connòschere fintzas fèminas istràngias chi sunt bènnidas a Sardigna pro si godire sa terra nostra.
Est capitadu, pro nàrrere, cun Frances Collins. Issa est una professoressa inglesa de Winchester, apassionada de iscaladas. Cun s’ammoradu Ruben, pompieri belga cun sa matessi passione, at iscobertu sa bidda de Ulassai, sa badde de su Pardu e sos tacos de Ogiàstra. Est capitadu 4 annos a como, e est istadu amore a prima vista. Un’amore gasi mannu chi los at cumbintos a lassare unu traballu seguru in Anversa, a acontzare, cun s’agiudu de unu grustu de amigos, una domo in su tzentru istòricu e a abèrrere una “ domo de sas iscaladas” (“ climbing home”) pro isportivos e viagiadores. Si narat “Nannai”, custa istrutura. Un’idea de seguru originale pro una giòvana britànnica de 27 annos chi si pessat chi devat tènnere àteras aspiratziones.
De seguru est interessante chi apat abertu un’atividade econòmica in una regione europea non pròpiu rica, dae ue giòvanos medas si nch’andant pro chircare traballu aterue. Ma est interessante fintzas a indagare in sos raportos chi sos duos “istràngios” ant instauradu cun sos locales. De seguru custos raportos sunt bonos. Frances narat chi sos biddaresos los ant deretu acasagiados bene. E nos pintat unu cuadru chi fintzas pro mene, sardu chi isto in una tzitade burghesa comente Nùgoro, paret un’afriscu de deghinas de annos a como. Ulassai, narat Frances, est galu una realidade in ue sos abitantes sighint su ritmu de sas istajones, de sa natura; totus sunt fieros, narat, de ti cumbidare su binu fatu dae issos, de ti dare casu o birdura, e custa generosidade est ladina e sintzilla; pro sos primos duos annos, agiunghet, nemos nos at mai permissu de pagare in su tzilleri; como chi cada tantu nos lu cuntzedint, amus cumpresu chi nos ant atzetadu in sa comunidade.
Ma sa cosa prus curiosa chi nos narat Frances est chi b’at una divisione de sa sotziedade galu forte intre òmines e fèminas: a su tzilleri, narat, bi andant belle petzi sos òmines, e sa gente essit pagu in cumpangias “mistas”, formadas dae òmines e fèminas; e, agiunghet Frances, cando so cun Ruben cun unu grustu de òmines, sos òmines faeddant mescamente cun Ruben; in su matessi tempus, nos abertet s’amiga nostra, est andende a dae in antis unu protzessu de emantzipatzione, e sos prus giòvanos sunt abbandonende custas dinàmicas.
Ma forsis custos sunt detàllios a cunfrontu de su chi issos ant lassadu. Cando fiamus in Bèlgiu, narat Frances, nos assustaiat s’idea de tènnere fìgios, de los pesare in unu cuntestu ostile e metropolitanu. Ma inoghe, narat, est diferente: ischimus giai chi los diamus educare cun s’agiudu de sa comunidade, chi diant crèschere serenos.
E paret chi a beru Frances e Ruben chèrgiant pònnere raighinas in Ulassai: pagas chidas a como, nos iscòbiat, ant fatu in su padente una tzerimònia galana de matrimòniu: si sunt cojuados organizende una festa informale chi b’ant leadu parte belgas, inglesos, ulassesos e àteros amigos dae totu su mundu; est istada fintzas una manera galana de cunsacrare su ligàmene cun su territòriu.
Ite nàrrere de prus? Augùrios mannos a Frances e a Ruben pro sa vida noa issoro in Sardigna!
Ligàmene: http://www.ladonnasarda.it/storie/6581/frances-collins-la-mia-nuova-vita-in-sardegna.html
Leave a comment