B’at duas chistiones chi pertocant su raportu intre su giornalismu e sa morte de sas persones. Ma chi, in finitias, pertocant sa vida o sa morte de su cuntzetu matessi de giornalismu.
Sas mortes repentinas. Pro more de una dipendèntzia dae sas reatziones peri sos social network (una cara “grrrrrr” o su clàssicu cummentu antifràsticu «ovviamente nessuna correlazione!»), custas acontèssidas nch’intrant deretu a intro de sa programmatzione web de chie no ischit comente prenare su bòidu o de chie non timet de sobrare cun sas noas. A dae chi custas mortes semper bi las amus àpidas, a parusu si nde faeddaiat cando su mortu fiat una persone nòdida, ma si nde faeddaiat cundende su contu de sa morte matessi de su tale, ca sa ghia printzipale de sa noa non fiat su “comente” ma su “chie”. Como leghimus a s’ispissu chi b’at chie si nche morit gasi, dae su nudda, mancari sena lu connòschere. Nùmenes e sambenados mai intesos in antis, fotografia a costàgiu, e unu “dico non dico” a vantàgiu intreu de su clickbait e de sos chi, però, mai cuntentos, ant a sighire a nàrrere chi «i giornali non ce lo dicono!».
Sos suitzìdios. Argumentu dìligu chi, cunforma a sas acontèssidas, galu ponet dudas in sas redatziones mancari b’apat liniamentos deontològicos craros. Tzertu, s’interessu pùblicu faghet meda, ca si si morit una persone nòdida o si si morit unu parente custrintu de gente famada, tando est difìtzile a nche tòddere sa noa dae sa programmatzione. Ma finamentas in cue cheret chi si diat atentu a àteros rechisitos: su de su rispetu de sa veridade sustantziale de sas acontèssidas; su de s’essentzialidade; su de su rispetu de s’onore etc. E su de evitare s’efetu Werther – s’emulatzione – est una intre sas prus mannas responsabilidades de chie isterret noas. Como, chi una pitzoca si siat morta pro more su “fallimentu” universitàriu suo in custa sotziedade prus chi non cumpetitiva finas in ue bi diat dèvere àere formatzione, est cosa de crèere. Ma, finamentas cara a sas istatìsticas italianas chi nos contant su suitzìdiu comente segunda cajone de morte de sos pitzocos, comente l’as at a pòdere retzire custas noas “normalizadas” unu giòvanu universitàriu in dificultade agatende in sa peus de sas alternativas sa solutzione?
Forsis diat èssere ora arresonare de a beru de s’impreu lèbiu de sos social dae parte de sos giornales. Forsis diat èssere ora de bortulare sa narratzione de su mèritu, de s’etzellèntzia, de sa performance. Forsis. Ca su giornalismu àtera cosa est, e a nemos giuat chi si nche mòrgiat. O chi si mòrgiat.
Mauro Piredda
Leave a comment