“Donna Berta” de Leopoldo Clarín Alas, òpera traduida in sardu dae Giovanni Muroni e publicada dae Condaghes in su 2012 (colletzione Àndalas)
Su pintore, essende dae sos pensamentos suos, aiat naradu de repente una cosa gasi: – Deo creo de cumprèndere como sa càusa de s’ausèntzia eterna de su capitanu bostru, segnora. Un’ispìritu nòbile che a su suo, unu cavalieri comente mi dd’ais descritu, torrat dae sa gherra a cumprire sa promita a s’amada… si no est chi sa morte gloriosa dd’intreghet in antis sos favores suos. Su capitanu, pro comente dda bido deo, no est torradu..
ca, in chirca de si cungedare, s’est atopadu cun s’assolutu, su dovere; cussu liberale, chi pro su sàmbene de sas fertas bos at connotu e dd’ais amadu, amiga mea donosa; cussu capitanu, pro su sàmbene suo, at pèrdidu su logru de s’amore. Est comente chi ddu bida, segnora: no est torradu ca est mortu che eroe…
Donna Berta fiat a puntu de faeddare, cun sos ogritos chi lughiant cun un’ispètzia de machiore mìsticu; ma su pintore aiat istèrridu sa manu, e aiat sighidu a nàrrere: – Inoghe s’istòria nostra si unit, e como ais a bìdere comente faeddende·bos de su proite de s’ùrtimu cuadru meu, chi m’alabant amigos e istràngios, sena chi mèritet tantos cumplimentos, s’ispricat pro ite deo creo, sento, ca su capitanu bostru s’est cumportadu che a su meu.
Deo puru tèngio unu capitanu. Fiat un’amigu corale…; est a nàrrere, no amus tratadu tempus meda; ma sa morte sua, sa morte sua gloriosa e ermosa, dd’at fatu s’ìntimu de sas visiones mea de pintore chi bramat a pònere unu coro in una cara. S’ùrtimu cuadru meu, segnora, cussu chi finas bois, chi non cherides ischire nudda de su mundu, ischiais carchi cosa dae sos giornales chi sunt imboligados fasolu tundu e tzùcaru, est… de seguru su prus pagu lègiu de sos meos. A dd’ischides pro ite? Ca dd’apo bidu de repente, e dd’apo bidu in sa realidade pro primu. Annos a como, cando ddoe fiat sa segunda gherra tzivile, deo, mancari giai connotu e istimadu, no aia logradu su chi ddi narant… sa tzelebridade, e apo atzetadu, ca mi cumbeniat a sa butzaca e a sos progetos meos, su postu de currispondente chi m’aiat ofertu una rivista illustrada istràngia, pro pintare cuadros de atualidade, de costumàntzias ispagnolas, e mescamente de sa gherra.
Cun custu incàrrigu, e cun sa passione mea pro sas emotziones fortes, e cun su disìgiu de regòllere datos, dignos de crèditu pro unu cuadru bellu de eroismu militare comente ddu cheriat deo, so andadu a sa gherra de su nord, pro bìdere dae acanta totu su prus sèriu de sas batàllias, in manera chi essende in perìgulu deo, mi diat resurtare prus leve a m’acostare a su chi disigiaia. Apo chircadu su perìgulu, non pro issu, ma pro èssere acanta de sa morte eròica. Narant, e dd’ant naradu finas iscritores illustres, ca in gherra nemos bidet carchi cosa de mannu, de poèticu. No est beru… pro unu pintore. A su mancu pro unu pintore cun su caràtere meu. Duncas, in cudda gherra apo connotu a su capitanu meu; issu m’aiat permìtidu cosas chi sa disciplina mancari no autorizaiat: a èssere ogna tantu in ue depiat èssere unu sordadu. Su capitanu fiat unu giogadore bonu e coragiosu; ma giogaiat gasi bene, fiat gasi cavallerescu, chi su giogu cun issu pariat una virtude, pro sas calidades bonas meda chi ddi daiat ocasione de esertzitare. Unu die dd’aia faeddadu de comente si nch’iscudiat temeràriu, e si fiat inchigidu.
«Deo non so temeràriu, – m’aiat naradu de mala mùtria – nemmancu balente; so obligadu a èssere agiumai cobardu… A su mancu, depo dare atentzione a sa vida mea. Sa vida mea no est mea…; est de unu creditore. Unu cumpàngiu, un’ufitziale, dae pagu m’at liberadu dae sa morte, chi mi cheriat dare deo etotu, ca, pro sa prima bia in sa vida mea, aiat giogadu su chi non tenia, aia pèrdidu una cantidade… chi non podia intregare a s’aversàriu; su cumpàngiu meu, cando s’est abbigiadu de su disisperu chi mi nche fiat leende a mi ochìere, est bènnidu a m’agiuare; apo pagadu cun su dinari suo… e como depo dinari, vida e agradessimentu. Ma s’amigu m’at avisadu; a pustis chi non faghiat prus a ddi torrare cuddu tantu, chi cun cuddu aiat postu s’onra sua in manos meas… “Bive – m’at naradu –, pro mi pagare traballende, istraviende, comente podes: cussa cantidade chi oe tenia a disponimentu, e apo postu pro ti sarvare sa vida, unu die dd’apo a intregare, e si no dd’intrego, perdo sa fama. Bive pro m’agiuare a recuperare cussu capitaleddu e sarvare s’onore meu”.
Duas onras, sa sua e sa mea, dipendent duncas dae custa esistèntzia; in modu chi, segnor artista, fuo o mi nche depo fuire dae sas ballas. Però tèngio duos vìtzios: sa gherra e su giogu; e sigomente non depo giogare nen depo mòrrere, pro cantu apo a pòdere in manera onrada, apo a pedire su cungedu; e, in s’ìnteri, apo a dare atentzione meda». Gasi, segnora, pagu prus o mancu m’aia faeddadu su capitanu; e deo aia notadu ca sa die in fatu, in un’iscontru, non si fiat aventuradu tropu; ma fiant coladas sas chidas, ddo’aiat atumbos cun s’inimigu e issu fiat torradu temeràriu; ma deo no dd’aia torradu a nàrrere su chi mi pariat. Finas a cando, a sa fine, fiat lòmpida sa die de su cuadru meu…
Leave a comment