Micheli Ladu est un’iscritore in sardu giòvanu e connòschidu pro s’impinnu suo pro sa limba sarda e s’imparu suo. Oe faeddamus cun isse de literadura sarda, impitende·la pro betare una mirada atzuda a sa realidade atuale.
Sa chenàbura imbeniente amus a arresonare cun isse de limba sarda.
In su tìtulu de su primu romanzu tuo, S’arvule de sos sardos, apo intesu unu intumbu de su romanzu de Larentu Pusceddu, S’arvore de sos tzinesos. Cale est su raportu tuo cun sa literadura in sardu? Cale sunt istados sos modellos tuos?
Su romanzu de Larentu Pusceddu est unu de cussos chi sighint finas un’àndala de literadura de chèscia, e in cussa sarda, dae sa prosa a sa poesia, b’at unu muntone de mentovos a rebellias, a su maleistare de sas persones in s’ìsula, a sa gana de pòdere mudare calicuna cosa. Assimìgiant in su tìtulu e finas in sa chistone de sa rebellia a su meu, mancari chi s’àrvule de sos Sardos est prus che totu su mentovu de s’àrvule irraighinadu de sos tempos de Arborea. B’at unu pagu de sudamericanu, intre su brulleri e su paradossale finas in custu romanzu, che a unu libru chi mi fiat agradadu meda de s’iscritore peruvianu Manuel Scorza, unu de sa trilogia sua, chi est tituladu Storia di Garabombo l’Invisibile, ue su protagonista tenet una casta de maladia chi lu faghet invisìbile a sos ogros de s’Autoridade cada borta chi depet presentare sas chèscias de su pòpulu suo. Amparadu dae custa invisibilidade issu si podet acurtziare a sos palatzos de su poderiu sena chi guàrdias o àtere lu potzant firmare e si nde faghet befe de chie defensat custu poderiu. Ma b’at finas su ghetu malu de custa maladia: cada borta chi arribat a su logu de su poderiu, nemos lu podet bìere e intèndere e duncas sas chèscias chi giughet in fatu abarrant intro de isse. Petzi a pustis s’abbìgiat chi est mègius a isparghinare sa luta contra a su latifondismu cumbinchende sa gente chi si s’esseret rebellada si fiat mudada a invisìbile che a isse etotu. Cussu de Garambombo est duncas una faina de isparghinare s’ischintidda de s’atinu, de si nde sapire de èssere unu pòpulu e chi petzi gasi si podet bìnchere su poderiu. Est duncas sa literadura una manera de ischidare sas cussèntzias, gasi comente aiat fatu s’iscritore Multatuli, pseudònimu de Eduard Douwes Dekker, chi cun su romanzu suo Max Havelaar de su 1860 aiat denuntziadu in forma de contu s’isfrutamentu de sas persones de s’ìsula de Giava dae banda de funtzionàrios corrotos. Unu romanzu chi aiat abertu sos ogros a sa sotziedade e sa polìtica olandesa, tantis chi in medas lu mutint su romanzu chi at fatu rùere su colonialismu, non petzi olandesu, in su mundu.
S’arvule de sos sardos est unu romanzu istòricu chi contat un’aventura in sos tempos de sos giùighes. Dae ue est nàschida s’idea de s’istòria?
Su contu de s’àrvule de sos Sardos, moet dae una morte acuntèssida in sa bidda mea de Ollollai. Ue si contat chi a unu pitzocheddu de una famìlia nòbile, sos Lados, l’aiant mortu. Intre de su contu b’at sa disamistade de custa famìlia cun un’àtera de sa bidda chi est sa de sos Erbau. Duas famìlias acapiadas in sa micro istòria issoro a cussa de sa macros istòria de sa Sardigna e de su Mediterràneu a sos tempos de sos Giùighes. Una briga intre de duos chirros chi tiraiant s’ala o a sos Alagon o a sos Carroz. Unu iscòrriu intre de duas bisiones diferentes, sa libertade de s’àrvule de sos Sardos o sa tzerachia còmoda de su poderiu nou. Unu iscòrriu chi at semper duradu in s’ìsula nostra, chi dae cando at sessadu su mundu giuigale est intrada in unu mamentu disfàsicu-istòricu. Semper foras de su tempus giustu: cando su feudalèsimu fiat isparessende in totue, in s’ìsula comintzaiat de manera grae. Pustis 400 annos de feudalèsimu s’agatat torra s’iscòrriu intre de soberania e tzerachia cun sa lòmpida de sos Savojas. Inoghe puru cun alas chi tiraiant a una rebellia de su pòpulu e a s’àtera unu poderiu chi teniat galu una bisione feudale e chi si faghiat amigu sos piemontesos. Finas a s’edade cuntemporànea ue s’ìsula sighit in cunditzione mala mandighende sas pimpirinas chi ruent dae sa mesa manna de un’àteru poderiu, ingurtende su bucone marigosu de àteras befes chi andant a s’isvilupare in su romanzu nou iscritu apustis. Ca custu romanzu, chi tenet a Badore che protagonista, est unu acàpiu a s’àteru romanzu nou Riu Mannu, ue b’at semper unu Badore protagonista, unu Badore chi diat èssere Sarbadore, ma est una sarbesa chi no arribat ca est che a unu Garabombo a in antis de sas autoridades. Ambos Badores sunt antieroes e podent petzi contare a sa gente totu sas malintragnas e sas gheleas, chirchende de nde pesare unu atinu diferente.
In s’ùrtimu romanzu tuo, Riu Mannu, pares chi intrètzias isfrutamentu militare de sa Sardigna cun sa discumpàrrida de su sardu. Comente mai?
Su romanzu nou Riu Mannu tenet a sutatìtulu The lan(d)guage grabbing. Unu giogu de allegas pro pònnere a pare sa fura de sa limba e cussa de sa terra. Che a unu cane chi si mòssigat sa coa, non s’agatat perunu cabu de comintzu o de acabu, sa limba isparesset paris cun sa terra chi nos sunt leende e sa terra ispèaresset ca est iscumparende sa limba chi est su sentidu prus mannu chi espressat sas raighinas de sas persones chi istant in cussa terra. Sa limba est una parte de importu ca est de unu ghetu sa manera de aunire sa gente e dae s’àteru ghetu disfrutada pro partzire sa gente cun sos sonos diferentes chi s’impitant in totu s’ìsula chistionende in sardu. Sa Sardigna non paret cussa de “Belle unu Continente” de una publicidade famada ma prus che àteru “Unu Continente e mesu”. In mesu sighit sa chistione de su romanzu betzu cun unu poderiu nou subra s’ìsula chi paret sena fundu: esercitatziones militares, indùstrias tosconosas, produtzione de energias chi no abarrant a nois ma chi andat a àtere, sena lassare richesa in custa terra. Ca in custa terra colat che a unu Morfeo invisìbile sa indennizatzione de sa gente, su de s’acuntentare de pagu cumbintos chi siat meda, su de ismentigare chie est mere e chie est tzeracu. Su de èssere cumbintos chi a solos non bi resessimus. Su de limosinare diritos cun una fortza semper prus dèbile, su de si rassinnare e de si fàghere ingurtire in cussa chi est una manta noa, caente e modde. Unu abratzu mortale chi indrommiscat sa mente e sas cussèntzias, acuntentende-si de unu campionadu bintu o de tènnere unu rapresentante de s’ìsula chi donat onore a totu sa Sardigna. Unu chircare de èssere atzetados, de nàrrere nois bi semus, a nos bolides? E in su romanzu si cumprendet chi sa limba, s’istòria, sa terra chi semus perdende fortzis no est petzi sa neghe de unu Cumplotu cuadu polìticu-militare, ma chi siat curpa nostra. Ca finas a pensare a unu Cumplotu est a iscarrigare su pesu mannu de sa derruta in costas a calicun’àteru.
Riu Mannu est fintzas unu contu de una leva de òmines chi depent seberare ite sighire. Comente bides sa generatzione tua, cussa de sos barantinos, e cale raportu tenent cun sa Sardigna?
Est pro cussu chi su romanzu est iscritu in sa cuntemporaneidade. Contare su chi connoschimus est sa manèra mègius de denuntziare e de acurtziare sa gente, de ischidare sas cussèntzias, de si nde sapire de su chi est acuntessende. No est petzi a contare de amore o de Eden de un’ìsula prenda de su Mediterràneu, no est s’alabantza chi nos at a sarbare e chi at a sarbare a Badore su protagonista e a sos amigos suos. No est mancu s’ocasione petzi de contare de bandidos, de ammentos in su sensu de “s’istaiat mègius cando s’istaiat peus”, de una nostalgia imbentada e suspida chi s’ammisturat comente a sos ammentos de sa pitzinnia cando totu pariat bellu, (ca nos ammentamus petzi de cussu chi su cherbeddu o s’inconsciu nostru bolet a s’ammentare). Sa generatzione nostra at coladu cussu catzotu, cussa bussinada de sa Modernidade chi aiant fatu intrare in sas domos de sos sardos che a unu Caddu de Tròia comente antitètica a sa sardidade etotu. Su nou comente bellu, su modernu comente progressu, acorrende su mundu sardu in una arcaicidade, ancestralidade, chirdinesa pedrale. Sa generatzione nostra at barigadu su cunfrontu cun su modellu italianu ebbia, chi intamas fiat unu totem e chi inoghe s’istorchiat. Est lòmpida cun su computer a totue, cun s’Erasmus a àteras realidades, cun s’istùdiu a una capatzidade de elaboratzione crìtica meda prus arta. Ma, gasi comente amus bidu in sa dicotomia finas de su primu romanzu, puru como b’at s’àteru ghetu de una bisione de sa Sardigna, de su èssere sardos e de sa sardidade chi est manigiada dae sa televisione e dae àteros mass media. Una filera de istereòtipos subra sos logos e sas persones de s’ìsula chi nde faghet unu logu islacanadu ma chi paret tropu astrintu. Est unu tene-tene, unu cùrrere in fatu chi a bortas paret chi si siat petzi pistende abba. Ma est unu Riu Mannu, a bortas mudu e trazadore, a bortas geniosu e imbenteri pro unu fràigu nou de una identidade ue Totu Curret, che a s’abba in unu riu.
Gabriele Tanda
Leave a comment