Chie no iscriet in istandard faghet folclore, non limba

de Giagu Ledda – 

Un’amigu meu, iscritore, chi at afirmadu chi dae como in antis  diat iscrìere in dialetu, tantu, nat chi, sos iscritores lu podent fàghere, mi dat s’ocasione de meledare a pitzu de sa limba faeddada e de sa limba iscrita.

Un’iscritore podet impreare  in sos iscritos suos sa limba chi cheret, e de custa podet  impreare sa variedade chi cunsìderat prus adecuada a su chi est iscriende, comente est naturale. Chie li podet nàrrere chi nono. S’impreu de unu registru determinadu dipendet dae su tema chi tratat   e dae su livellu de formalidade, arta o bàscia, de su chi iscriet.

Penso chi s’impreu de unu limbàgiu literàriu pro su testu narrativu e de unu dialetale pro sos diàlogos intre sos personàgios no est in contradditzione obligatòria. S’iscritore devet tzertu distìnghere sos duos registros de limbàgiu, unu maestosu, elevadu, de dignidade literària superiore, dae s’àteru de livellu dialetale, e bi sunt iscritores famados chi l’ant fatu, e bene. Adotare però una solutzione dialetale de su totu, in ue fintzas s’autore renùntziat a impreare una limba unificadora, arta, supradialetale, est a ambientare totu in unu tonu de semplitzidade e a fàghere resartare sas notas pintorescas e folclòricas ebbia. Podet èssere unu documentu biu de su faeddare tìpicu de unu logu, ma dae unu puntu de vista pràticu s’òpera gasi pensada est un’impedimentu a sa difusione sua a in foras de unas cantas biddas a s’inghìriu, e mescamente a chi podat èssere traduida a àteras limbas cultas.

Sa limba iscrita sighende unu modellu de limba istandard  est su resurtadu de una re-creatzione, pro parte de s’iscritore, comente lu est de su restu ogni òpera artìstica. Est un’errore a chircare de acurtziare sa limba iscrita literària a sa limba (male) faeddada. Devet èssere su contràriu. E custu est netzessàriu mescamente cando sa situatzione de sa limba, faeddo de su sardu, no est normale, cando sa limba nostra est imbastardida, in sa pronùntzia, in sa sintassi e in su lèssicu. Pro su sardu non balent sos matessi critèrios chi balent pro àteras limbas prus autònomas e soberanas.

Cando unu letore leghet ischit chi est leghende una limba iscrita e no una limba faeddada. Sa limba literària est una cunventzione, in cale si siat limba e dae semper (o pensamus forsis chi sos populanos de Piazza de’ Ciompi in Firenze faeddaiant comente iscriiat Boccaccio, o chi Moravia  iscriiat comente faeddaiant sos romanos de sos contos suos?). Si un’iscritore tentat de reproduire sa limba bia, sa chi si faeddat in carrera, mai at a arrivare a la copiare a manera esata, e si lu faghet su resultadu no est un’òpera artìstica. At a èssere unu documentu pro una chirca sotzio-linguìstica o àteru, ma no una creatzione literària.

S’istandard, chi ogni limba possedit, est su modellu de limba pro chi bi siat cumprensione interdialetale impreende unu registru nèutru. Est impreada comente limba de s’amministratzione (e paret chi sa R.A.S. si siat ismentigada chi esistit una forma istandard de sardu chi sa matessi amministratzione a tempus suo at detzisu chi esseret sa de impreare, e chi si podet e devet impreare, sa LSC), sos mèdios de comunicatzione e s’insegnamentu in sas iscolas. Ogni limba si manifestat cun variedades e registros cuncretos, ma devet possèdere un’istandard pro chi tèngiat influèntzia in s’evolutzione de sas variedades dialetales e custu fatu est bonu pro assegurare sa coesione de sa comunidade linguìstica, minetzada dae un’àtera comunidade linguìstica, prus manna, poderosa e egemònica. S’istandard est duncas sa limba natzionale, sa referèntzia ùrtima de totu sos faeddantes de totu sas variedades. E, lassade·mi·lu nàrrere: non si connoschet perunu istandard chi siet istadu seberadu cun primàrias o votatziones via internet.