24.09.2012 –  Morit Zuanne Frantziscu Pintore. Un’intervista de su 2008 pro l’ammentare

Su 24 de su mese de cabudanni 2012 morgeit su biadu de Zuanne Frantziscu Pintore. Intelletuale natzionale, giornalista, iscritore at lassadu rastros de sabidoria e de cultura in segus de sa vida sua. Publicamus inoghe un’intervista de su 2008, fata dae sistòricu  blog Diariulimba (su primu in limba sarda de s’istòria) de su Sòtziu Limba Sarda, in ocasione de sa publicatzione de su romanzu in sardu “Morte de unu Presidente”. E chie at a coro su sardu non podet fàghere a mancu de la lèghere.

 

Contende sa fantapolìtica in sardu

[Intervista a Zuanne Frantziscu Pintore]

10/01/2008

In Orosei, carchi die como, s’est presentadu “Morte de unu Presidente”, s’ùrtimu libru suo . Est un’òpera deghile e de capia. E chie at a coro su sardu non podet fàghere a mancu de la lèghere. Amus detzisu de intervistare a “Gianfranco”, comente si mutit in s’anàgrafe de Irgoli in uve est naschidu in su 1939. Pintore est giornalista arrepentidu e iscritore cuntentu. At cumintzadu a iscrìvere in L’Unità in Firentze e tando in Roma e a giru peri su mundu e at sighidu traballende in Mondo Nuovo, in Abc in Milanu. Torradu a Sardigna, at traballadu pro L’Espresso, Tempo illustrato, La Nuova Sardegna. At fundadu e règhidu Sa Sardigna, in Nùgoro at règhidu Radiu Supramonte, at fatu su diretore de Il Solco e de Forzaparis in Casteddu e tando in Nùgoro in Telesardegna. At collaboradu che editorialista cun L’Unione sarda e Sardigna.com.

In contu de libros, sos suos sunt: Sardegna, regione o colonia (Mazzotta, 1974); Sardigna ruja (Sa Nae, 1981); Manzela (Castello, 1985), Sardegna sconosciuta (Rizzoli, 1986), Su zogu (Papiros, 1989), Una giornata nella vita di Caterina Pruneddu, in A proposito di Sardegna, di Edouard Vincent (Edes, 1991); La sovrana e la cameriera, (Insula, 1996); La caccia (Zonza, 2000), Sardegna sconosciuta (Rizzoli, 2001); Nurai, (Papiros, 2002); Su contu, in “Lula: trent’anni di viaggio per un tempo che esiste” (Soter-Comune di Lula, 2005); Morte de unu presidente (Condaghes, 2007).

 

Sa coberta de “Morte de unu Presidente”, romanzu in sardu

“Morte de unu Presidente” est unu romanzu de atualidade polìtica ambientadu in una Sardigna de eris, de oe o de pusticras?

Comente càpitat in sos romanzos de polìtica de fantasia, o si cheres de fantapolìtica, su tempus contadu est su bennidore, mancari non siat a tesu meda, in custa ocurrèntzia. Ma sas raighinas sunt postas in su tempus presente. Sunt in su chi est capitende in dies de oe, in sa moda de ascurtare a fura sas telefonadas angenas. Sunt in su giogu de sa polìtica semper prus giogu e semper prus pagu guvernu de sas cosas, in su fiorentinismu de unos òmines polìticos. Sunt in sa manera de fàghere de unos giornalistas chi ponent a bandas s’arte issoro pro si bortare in atores de sa polìtica. Su contu, craru, est de fantasia ma, ponende a un’ala sas mortes e sas trassas chi b’at, mai capitent, timo chi sa crisi de sa polìtica a cue rugat.

Su contu chi isterres est un’intritzu amajadore leadu in ambientes de sa classe dirigente sarda. Comente l’as pintada e comente est de a beru?

Dia chèrrere a bi l’àere fata a cuncordare no unu romanzu polìticu, si no unu romanzu a pitzos de sa polìtica. E si gasi est, foras de sos pessonàgios chi essint dae conca mea, totu s’àteru est beru. Sos manìgios de sa polìtica oe in die in Sardigna, ma non petzi inoghe, sunt gasi.

In cada pessonàgiu cantu b’at de beridade e de imbentu de s’autore?

Apo chircadu de pònnere in sos pessonàgios polìticos, chi de àteru non sunt meda, naturales chi non sunt de s’unu chirru o de s‘àteru, pintende, pro nàrrere, una manca bona e una dereta metzana o a s’imbesse. De àteru, nessi a mie gasi mi paret, unu no est a gradu de cumprèndere si Istene Demaias, presidente de su Parlamentu e pessone de gabale, est de dereta, tzentru o manca e de cale chirru siat Nenardu Angioni, su presidente de su guvernu, trasseri, mortu a manu angena.

No est chi gasi ti podent incausare de “cualuncuismu”?

No los potzo brivare de lu pessare. Ma su meu, torro a nàrrere, non cheret èssere unu contu polìticu, si no a pitzos de sa polìtica. E sa crisi sua no est chi ferit un’ala e s’àtera nono. Sa diferèntzia chi b’at, est intre òmines e remitanos, intre su mamentu chi unu est òmine e un’àteru mamentu chi su matessi òmine est unu titule. Custu càpitat cando sa polìtica non resessit a dare a sa gente critèrios pro cumprèndere a chie est de manca e a chie est de dereta. Pro nàrrere, b’at in Sardigna a chie si narat de manca e, in contu de autoguvernu de sos sardos, est reatzionàriu che a unu fascista d’entant. E gente chi si narat de tzentrudereta e chi, non de èssere liberista o liberale, ma pedit semper prus istadu. E bi nd’at de s’una ala e de s’àtera chi, a s’imbesse, si narat e est si no indipendentista, soveranista e natzionalista.

B’at isperas pro sa Sardigna de istupare a foras dae sa dipendèntzia morale e polìtica de sa classe dirigente sua?

Bella dimanda. A chie mi connoschet, mi cuntestat s’otimismu chi tèngio. E però sigo a èssere otimista. Sigo a pessare chi comente una jana est sùrbile e fada, sa crisi de sa polìtica puru siat a duas caras. In su mamentu chi semus, de crisi est a nàrrere, sa polìtica podet leare un’àndela bona o una mala. S’àndela bona est cussa de cussiderare chi una sotziedade dependente che a sa sarda si nde podet essire petzi cun unu protzessu de soverania in uve categorias che a dereta, tzentru e manca cherent dassadas a un’ala. Sunt trobeas. In Sardigna, comente fia narende, b’at gente chi punnat a s’autoguvernu e àtera chi disìgiat prus controllu de s’istadu. Sia in sa prima e siat in sa segunda tropa b’at pessones chi sunt o sena partidu o si connoschent in partidos de manca, de tzentru, de dereta. No est unu machine, a nos partzire in Sardigna pro o contra a Berlusconi, pro o contra a Prodi, a s’imbesse de nos partzire – e de nos contare in sas eletziones – intre chie cheret una Sardigna soverana e chi cheret una Sardigna galu dipendente? Non so faveddende de indipendèntzia, ma petzi de cudda soverania chi nos pertenet pro more de istòria, geografia, limba, cultura e pro more de Patos internatzionales firmados finas dae sa Repùblica italiana. Est custu chi partzit sa sotziedade e sa cultura polìtica in Sardigna, no àteru.

Pintore cun sos amigos in una festa sos ùrtimos annos de vida

Ite cheret nàrrere oe in die a iscrìere unu romanzu-thriller in limba sarda?

Cheret nàrrere a pònnere un’iscumissa cun sos fìgios e sos nepodes nostros. Oe in die, sa sienda culturale est a poderiu de chie sa limba sarda la poderat petzi si est folclore, e mancu semper; a chie iscriet in sardu faghet un’issèberu de bida. Meda de sos chi faghent literadura in sardu – nùmenes no nde fatzo pro timoria de nde ismentigare – sunt a gradu de iscrìvere in italianu libros chi diant tènnere sorte diferente meda dae sa chi tenent sende iscritos in sardu. Diant tènnere finas s’onore de èssere alogados in sa “nouvelle vague sarda”, imbentu de chie – aiat pòdidu nàrrere Mao dsedung – bentulat sa pandela sarda pro mòghere contra a sa Sardigna.

Proite sos diàrios sardos non faeddant de sa literadura e de sos iscritores in limba sarda?

Ca a chie manìgiat su podere faghet parte de cuddu tres pro chentu chi, a su nàrrere de sa cherta ordinada dae sa Regione a sas Universidades sardas – ne faveddant ne cumprendent su sardu. E giai l’ischis su contu de cussu tziu chi, inserradu in su manicòmiu, s’iscàmpiat e a sa gente colende in su caminu li dimandat: “Ello bois, in meda seis in cue foras?”

Proite sos iscritores sardos non essint a craru comente intelletuales-ghia de su pòpulu sardu? Sunt presos dae sa tzensura o no ant cuscèntzia?

Su pro ite no l’isco. E però isco chi est pretzisu de essire a craru. Como b’at unu tantu de romanzos – belle dughentos mi sunt narende – pro chi si podat faveddare de una literadura natzionale e chi si potzat nàrrere chi in Sardigna b’at autores de sa literadura italiana (bonos e malos) e autores de literadura sarda, issos puru bonos e malos. Non devimus prus gherrare pro afirmare su deretu a b’èssere, devimus gherrare pro èssere.

Chie sunt, a die de oe, sos innimigos de sa limba sarda e de su natzionalitarismu?

Sunt sos matessi chi agabende su triènniu angioyanu ant traìghidu su pòpulu sardu, chi in su 1847 ant baratadu s’indipendèntzia istamentària in càmbia de unu postigheddu de canes suta de mesa, chi in su 1948 ant torradu a pagu o nudda sa gherra pro s’autonomia, chi in sos annos Sessanta ant chircadu de ispèrdere sa limba e sa cultura sarda che nant chi identitade e isvilupu no andaiant paris, chi… Sa dutrina polìtica lis narat “compradores”.

Comente ti ses agatadu isperimentende s’ortografia de sa Limba sarda comuna?

Deo bene meda. Cun unu pagu de isfortzu, ca tèngio sos annos chi tèngio, ma sena perunu problema chi no esseret de tempus. Ma sa cosa de ispantu est chi sos chi ant lèghidu “Morte de unu presidente”, mancu si nde sunt sabidos chi fiant leghende cosa in Lsc. Carchi murrùngiu, lèviu e corale però, dae carchi mannu, toscadu dae sa polèmica pesada dae sos pilisadores chi in sos diàrios sardos ant tentu santos in corte. Peruna crìtica dae sos giòvanos. E custu m’at postu a pessare chi semus nois, sos mannos, a chircare de fagère còrdulas de musca.

E s’Eros in sardu comente lu contas tue in su libru?

Custu de s’erotismu in sa literadura sarda, ma finas de sardos in italianu, est una chistione manna. Non m’amento bene, ma mi paret chi esseret Mialinu ‘e Caprinu (Michelangelo Pira in s’anàgrafe) a nàrrere chi sos sardos non resissimus a contare s’eros comente si tocat. Si podet dare chi siat galu beru, ma non bi so credende. Craru, b’at a chie tratat un’eros saturnu, violentu, fatu su prus de abutinadura de fèminas e de violèntzia de mascros. Deo – si podet dare ca so un’otimista – apo chircadu in sos romanzos meos in sardu – e finas in sos in italianu – de contare un’eros lèviu, cuntentu, prenu de ditzosia siat pro sa fèmina e siat pro s’òmine. Duas manos chi si tocant a s’ispessada, una carena de fèmina in pannos lèvios in pessu isgantzados, bèmidas e sugutos in suta de unu ghinìberu arveschende sa die. Boh, no nd’isco ma a mie custu est s’eros chi m’aggradat.

Pintore in una presentada in su 2008

Chie sunt sos letores tuos chi as in conca cando iscries?

T’at a pàrrere retòricu e enfàticu, ma est su chi tèngio in conca. Unu giòvanu che a fìgiu meu pasende·si dae s’istùdiu in un’istrada foras de Bonària, un’emigradu in Carcassonne chi intendet in nares sos nuscos e sos sabores chi nùmeno, una tzia de Orgòsolo chi si sìngiat leghende sas partes iscandulosas e sighit a lèghere, unu tziu de Escalaplane chi leghet e s’abìgiat chi custa Lsc no est su dimòniu chi aiat intesu. E àteros puru, francu a chie pompiende s’imbìlighe suo italotzènticu at leadu su pessu chi in sardu non si podet fàghere literadura.

E cantu b’at de Zuanne Frantziscu Pintore in Nurai?

Meda si podet dare, ma finas nudda. De cada sorte, pesso de èssere mègius de isse.

 

http://www.sotziulimbasarda.net/gennaio2008/pintorenuraii.htm

@diariulimba 2008

Lassa unu cummentu

S'indiritzu email tuo no at a èssere publicadu. Is campos pedidos sunt signados *

*