Identidade culturale e linguìstica, fundamentu de sa natzionalidade.

de Pepe Coròngiu

Sos ùrtimos eventos  in Catalugna ant bogadu a craru pro medas, beridades chi pro nois pagos amantiosos fiant iscontadas. Sa fortza manna de su pòpulu catalanu est fundada in subra de un’identidade forte fata de una limba comuna e de una memòria istòrica. Un’educatzione sighida de iscolas e universidades, dae su 1978 a oe, at creadu, subra custos duos elementos, una cuscèntzia natzionale lùghida in una parte manna de sa popolatzione.

S’esempru de sas classes dirigentes e de sos antepassados (semper ribelles e semper eròicos, bastat a pensare a Luis Companys o Francesc Macià in sos annos 30), paris cun un’economia de sa prus fortes de Europa, at ingendradu sas conditziones pro unu movimentu soberanista forte e atinadu chi punnat a s’autodeterminatzione.

Est craru chi, si s’economia faghet currere sos trenos soberanistas, sa capia de sos vagones est sa natzionalidade catalana chi cun cuscèntzia e limba comuna si presentat pronta a s’apuntamentu cun s’istòria.

Finas sos cummentadores polìticos italianos prus abbistos, custas dies, impressionados dae s’unidade de su pòpulu catalanu in ocasione de sa repressione ispagnolista de su referendum, ant atrogadu chi, comente at naradu finas Mario Sechi, ex diretore de s’Unione Sarda, in s’aposentu bonu televisivu de Chicco Mentana, cudda catalana no est una chistione simple de tassas distribuidas male o de economia leghista, ma est una chistione de “identidade”. Duncas sa rechesta de indipendèntzia podet èssere reconnota cando est chistione natzionale non econòmica.

Sa pretesa de una natzionalidade de si fàghere istadu, depet èssere duncas fundada subra un’identidade culturale e linguìstica forte, ca si nunca no at credibilidade in sede internatzionale e mancu in domo sua. Sa Padània no aiat custos valores e est istada archiviada comente ratzismu internu de s’Itàlia. Sa Baviera est forte economicamente, ma non pro custu s’intendet natzione. Sos italianos difatis ant dificultade a cumprèndere sas chistiones de sas natzionalidades sena istadu ca ant in cara a sos ogros petzi s’esempru de su setzessionismu fiscale e ratzista de sa Lega, chi no at nudda a ite bìdere cun sas natzionalidades istòricas europeas, de sas cales faghet parte imbetzes sa Sardigna, su Sud Tirolo e su Friuli. Su pregiudìtziu s’ammesturat a s’ignoràntzia.

A dolu mannu, comente ant marcadu àteros cummentadores in antis de mene, su movimentu sardu de s’autodeterminatzione (ponende intro custa categoria totu sas declinatziones dae sos autonomistas a sos indipendentistas e fascas mesanas) at àpidu in custos annos su perìgulu de si cunformare a una mentalidade totu italiana de fàghere polìtica.

E tando, una de sas cunsighèntzias, est istada cussa de traìghere su pensamentu de su maistru Simon Mossa (chi aiat bene craru su livellu de sa limba e de sa cuscèntzia istòrica de natzione), e de si lassare trisinare in intro de una mirada totu economitzista de sa chistione sarda. Chi a bi pensare est pròpriu sa de su dominadore: “il ritardo di sviluppo”.

In capas custu est capitadu, in prus chi pro debilesas e fartas mannas de su movimentu culturale e linguìsticu (no est istadu a s’artària istoricamente, ma nde faeddamus in aterue), finas pro unu protzessu craru e simbiòticu de atividade de sa cultura egèmone chi giughet sos dominados a si medire cun s’ograda artiva, ma atzisadora de su dominadore. Comente apo iscritu in unu libru meu de como calicunu annu, torrende a parafrasare sas ideas de Edward Said, acontesset chi in sos paisos “orientalizados” dae sa mirada otzidentale, sos sutamìtidos crèschent, si bident e si reconnòschent comente los cherent sos chi los cumàndant.

Gasi, segundu sa vulgada italiana, sos sardos si bident semper partzidos, unu pagu grezos, bàscios, pagu imprendidores e no adatos a si mantènnere a sa sola ca sunt “in ritardu de isvilupu e cun su gap de s’insularidade”. In prus non si bident che a una natzione, ca s’ùnica natzione est s’Itàlia e si unu no est che a s’Itàlia, non podet èssere natzione. E finas, in finitia, non depent e non podent faeddare sa limba pròpria de sa natzione sarda, ca b’est s’italianu, limba unificadora de su Regnu in antis e de sa Repùblica a pustis. Ca s’Itàlia esistit, mentre su sardu est unu dialetu (plurale) chi non deghet. Su sardu depet faeddare s’italianu istropiadu dae s’atzentu sardu. Gasi comente nos pigant in giru in sas pellìculas.

M’ammento semper cando leghende su libru de Said fia lòmpidu a unu tretu in ue si contaiat chi, in realidade, una de sas ainas prus poderosas de s’Otzidente coloniale contra a sos orientales fiant istadas sas càtedras de filologia. Aia fatu unu brincu in sa cadira. Ello!? Aia pensadu, est pròpriu gasi finas in Sardigna.

Sende chi sa limba pròpria de sa Sardigna est unu de sos marcos fundamentales de sa diversidade natzionale sarda, “casualmente” su pensamentu egemònicu chi s’est impostu in sas universidades nostras est pròpriu cussu de un’idea de limba chi non depet e non podet èssere normale e natzionale. Duncas una limba arcàica, serente a su latinu a manera negativa, mancante de terminologia, ligada a sa ruralidade e a s’antigòriu, partzida in duas semi-limbas definidas cagliaritanu-montagninu e posca campidanesu e logudoresu. Pro non nàrrere de sas àteras classificatziones dialetales in ue sos dialetos (chi sunt normales in cada limba) sunt definidos a manera mimètica e farsamente tècnica “variantes”, lassende crèere a sa massa populare (e a sos indipendentistas pagu abbistos) chi cadauna de issas est una “limba” e meresset unu standard. E gasi finas su biddaresu de ognunu podet èssere ufitziale.

Totu a sa fine cunvèrget a lassare sa limba de sa cultura egèmone, s’italianu, comente ùnica limba ufitziale.

Custa formatzione e educatzione sighida dae sas càtedras filològicas de s’universidade de Tàtari e Casteddu pro dècadas, ant in sos annos (disin)formadu e cunfusu, in prus de unu muntone de gente finas istruida, sos esponentes semicoltos de su movimentu linguìsticu pone-nde-los fora dae sa realidade pragmàtica de sas àteras natzionalidades linguìsticas europeas. Cadaunu at sa proposta sua, cadaunu si cheret Pompeu Fabra, e sas propostas lompent finas a fàghere ufitziales sos idioletos in intro de una matessi famìlia.

B’at chertu sa sabidoria de Michele Contini de s’universidade de Grenoble chi, cun sos istùdios suos de sos Annos Otanta e sighentes, at torradu a formulare s’ipòtesi iscientìfica de su continnum sostantziale de sos dialetos chi formant una limba unida e diferentziada dae sas àteras (cun sas minorias internas catalanas, lìgures, gadduresas e tataresas). Lìnia custa ignorada e posca cumbatada dae sas duas universidades cun duos cumportamentos diferentes, ma cunvergentes: de atza su de Tàtari e prus diplomàticu, ma semper partzidore, su de Casteddu.

S’aprovatzione de su documentu de sa Limba Sarda Comuna in su 2006 at de fatu iscunfessadu sas “beridades” acadèmicas. Sa LSC cunsentit a su sardu de esìstere e a sa natzione sarda de nàrrere chi at in fines una limba ufitziale e duncas issa abbarrat tando unu fronte (mancari non perfetu) de defensare semper cun intuitu polìticu, finas a cando non si nde agatat un’àtera mègius. Ponende in contu chi s’esertzitu de sos filòlogos e de sos linguistas acadèmicos sunt semper in mùngia (utilizende borta a borta esponentes dèbiles e folklorizados de su movimentu linguìsticu) pro nche la cantzellare, mancari cun s’iscusa de nche la megiorare. E difatis, sa figura còmoda de s’emendadore, de su megioradore, de su mediadore moderadu est meda difùnfida e islàcanat a s’ispissu in un’oportunismu feu.

Imbetzes, su chi sa Catalugna insignat est chi sa limba comuna est de fundamentu. E cheret defensada e promòvida semper ca organizat unu pensamentu comune natzionale.

Su datu polìticu est però chi s’iscola filològica e acadèmica sarda, pro more de custa idea de sardu chi at impostu sa sotziedade, est e est istada una de sas puntas prus avantzadas de sa colonizatzione culturale de sa Sardigna, faghende a manera chi unu de sos marcos prus potentziales de s’identidade (e de su de su progetu polìticu de sa soberania) siat bènnidu a mancare in custos annos pro afortigare sa revesa de su pòpulu sardu.

No est de badas chi est punta a susu in logu nostru a afirmare s’idea de una limba natzionale sarda comente cussa catalana: est su frutu de su traballu sighidu CONTRA de custos istudiosos e dotzentes chi ant difùndidu in sa popolatzione, cun s’iscusa de amparare su sardu dae sos imbrutadores modernos chi semus nois, sos pregiuditzios coloniales prus feos in subra de sa limba nostra. Sos mèdias e sas iscolas ant amplificadu custos cuntzetos autocoloniales e semus arribados a sa situatzione presente in ue, su chi totu sas àteras natzionalidades, cumpresa sa Catalugna, ant fatu, inoghe paret impossìbile.

In custos annos amus bidu chi s’acadèmia s’est posta a sostituire sa polìtica in su Guvernu Regionale. B’at finas filòlogos, nàschidos e pàschidos in cust’iscola autocoloniale, chi, pustis chi sunt passados in paritzos partidos italianistas e nono, ant pigadu terra in su sistema de sos partidos soberanistas e indipendentistas e si proponent comente ghias.

Ma sa proposta non si règhet istantàrgia. Ca non b’at perunu sestu nou de s’ideologia polìticu-filològica chi at cajonadu sa formatzione antisarda de sas persones. Difatis si proponet una casta de indipendentismu de creze totu italianista chi no at nudda de “natzionale” sardu. Est una proposta rivendicativa economitzista sena perunu sentidu de identidade natzionale. Sa prassi diat èssere de creare un’alleàntzia intre sas élites sardas (de poderiu giai assentadu) pro otènnere dae Roma poderes noos chi permitant de manigiare sa leva fiscale e duncas produire richesa noa chi servat a sos sardos pro èssere indipendentes (e a sos grupos dirigente de crastinare sa renda issoro).

Est una proposta polìtica de fallimentu seguru ca sas bases culturales suas non sunt sardas, ma italianistas. E duncas no andant in una punna identitària.

Non b’at un’idea de pòpulu sardu in suta, ma simplemente de dirigentes de primore chi si ponent in pare pro fàghere s’autodeterminatzione de sas èlites cun unu progetu de autonomia fiscale pro sighire a tènnere una Sardigna prus autonoma, ma semper assistida e chi faeddet e si sentat italiana. Una proposta chi in sede internatzionale e italiana no at a colare mai, ca est de creze verdadera “leghista” e fiscalista. Unu leghismu a s’imbesse, naramus. Sena ànima natzionale o de pòpulu.

De su restu si sas natziones la faghent meda (non solu) sas limbas: sas positziones politicu-linguìsticas de sos filòlogos de guvernu in custos annos sunt istadas craras, iscobiadoras e a sa lughe de su sole. O de sardu non si nde faeddat mai, o si nde faeddat pro lu delegitimare e lu lassare a livellu de ogetu de istùdiu o de folclore polìticu.

Sos fatos. Cando in sos annos colados s’est àpida una chistione cun s’universidade de Tàtari pro s’insignamentu de su sardu in italianu, a manera curiosa su blog de unu de custos filòlogos acadèmicos daiat ispàtziu a sos atacos contra sa polìtica de s’ufìtziu regionale e sa limba comuna. Cando Pigliaru at presentadu su programma eletorale, apogiadu dae sa filologia “soberanista”, b’aiat iscritu chi si promoviant sas “variantes”, non sa limba natzionale. Cando ses detzisu de derrùere servìtziu e polìtica linguìstica in su 2014 peruna paràula pùblica pro lu defensare. Cando s’est fata una crònaca lìbera de unu cunvegnu de su partidu ghiadu dae su filològu, e s’est postu in evidèntzia chi de sardu non si nde faeddaiat, s’est rispostu chi su sardu fiat unu fatu privadu chi unu filològu non depiat mesturare cun sa vida polìtica (sic).

LImba Sarda de Putzolu

Mai in custos annos de impignu una paràula in favore de sa limba natzionale, medas a proe de s’universidade e de sos intelletuales anti limba natzionale. Sa proposta de parte pro sa Costitutzione Sarda s’est fata tradùere in unos cantos dialetos e non in una limba natzionale. S’àtera die, in su cunvegnu de Siamajore, sa declaratzione chi “noi sardi abbiamo parlato sempre molte lingue e ci siamo capiti” chi est sa ripropositzione de su discursu acadèmicu de su multilinguismu istòricu sardu chi servit a negare sa netzessidade de una limba natzionale.

Torro a nàrrere, unu pensamentu gasi est legìtimu e finas comunu in Sardigna, ma est cumpatìbile cun su rolu de ghia indipendentista? De ghia de una natzione oe disarticulada chi depet agatare sa bia sua in Europa? O condùit, custa proposta elitària e economitzista, a manera direta, cara a una proposta de italianismu polìticu trastocadu de soberanismu chi faghet dannu a sa revesa de sa Sardigna e chi punnat a ritziclare sos assetos polìticos connotos?

De su restu sos resultados de s’alleàntzia cun Pigliaru sunt a dae in antis de sos ogros de totus e non pertocat a mene a los giuigare como.

Chi non s’imbrutet su logu pro praghere cun obietziones de pagu contu. Sa chistione no est chi dae cras su sardu est a òbligu pro totus e chie non l’ischit no est unu sardu verdaderu. No. Si unu non bi la faghet, faeddet in italianu. Su fatu polìticu est de dare una manu de agiudu a sa normalizatzione de su sardu, a chircare de l’impreare, a pònnere gente a traballare, pagada. A cumbìnchere s’universidade a agiuare e non a cumbatare. A dedicare a s’istùdiu de su sardu, si in domo non ti l’ant imparadu, pro amore de sa natzione, a su mancu sas matessi oras chi dèdicas a s’inglesu.

Chie est contra a s’idea de una limba comuna natzionale no at a renèssere mai mancu a fàghere assimigiare su nostru a su movimentu catalanu.

In mancàntzia de crarimentos e càmbios de martza, duncas s’idea est custa, ma ognunu de nois si podet fàghere sa sua.

 

 

Lassa unu cummentu

S'indiritzu email tuo no at a èssere publicadu. Is campos pedidos sunt signados *

*

shared on wplocker.com